www.bizchannel.ro

In anii `70 doua dintre cele mai importante tari din spatiul european au rupt-o total cu trecutul, inscriindu-se intr-o noua realitate economico-sociala. La inceput le-a fost extrem de greu a-si defini propria identitate, insa au reusit, Spania extrem de repede, Portugalia ceva mai greu. Important e ca au reusit, chiar daca in moduri diferite.
Portugalia a inceput in 1968, dupa decesul prim-ministrului Salazar, exponentul ultimului regim fascist al lumii, un lung drum spre definirea propriei identitati, drum ce s-a incheiat odata cu aderarea la UE in 1986.
Spania a reusit sa scape de dictatorul general Franco in 1975 si, dupa un adevarat miracol economic, a reusit intr-un timp chiar mai scurt sa-si consolideze rolul in familia europeana. Spania a aderat la UE in acelasi an 1986. Doua tari care, din punct de vedere economic, au beneficiat de o baza materiala modesta, comparativ cu ce detinea Romania in 1989, si au reusit sa-si defineasca intr-un anumit timp modelul socio-cultural si economic pe care sa-l urmeze. Chiar daca din punct de vedere politic au ales modele diferite, Spania a revenit la monarhie iar Portugalia a devenit republica; ambele tari si-au gasit modelul democratic ce le defineste cel mai bine.
De ce am faqcut aceasta mica-mare introducere in istoria recenta europeana? Tocmai pentru ca vreau sa faceti o mica comparatie cu ce s-a intamplat cu Romania in ultimii 20 de ani.
Sa analizam putin acest lucru. Intr-un fel, momentul 1989 a semanat extrem de mult cu anii 1970-1975, pentru ca ambele momente au marcat sfarsitul unor dictaturi. A fost intr-un fel o revolutie in 2 trepte: daca in anii 1970 Portugalia, Spania, Grecia si in 1989 Romania, Ungaria, Bulgaria, Polonia au reusit sa alunge ultimele dictaturi nascute din Al-II-lea Razboi Mondial.
Absolut toate tarile, cu exceptia Romaniei, au reusit sa-si defineasca propriul model. Cum ei de au reusit si noi nu?
Analizand subiectul, am reusit sa gasesc diferenta fundamentala intre celelalte natiuni si romanii. In perioada post dictatoriala, absolut toate tarile enumerate mai sus au avut norocul de o clasa politica ce si-a asumat dificila sarcina de a schimba in profunzime societatea si economia nationala. Si-au asumat cu buna stiinta riscul de a deveni extrem de nepopulari, pentru ca tranzitia, ca fenomen al schimbarii, este de cele mai multe ori dureroasa, in numele unui scop mai important – schimbarea in profunzime a mentalitatii colective a maselor. Pe de alta parte, liderii acelor regimuri post-dictatoriale erau contestatarii dictatorilor trecuti. Erau adevarati lideri educati in tarile puternic democratice, in special USA, dizidenti ce si-au dedicat intreaga activitate politica distrugerii regimurilor dictatoriale din tara lor.
In comparatie, in Romania absolut orice regim politic nu a putut, nu a dorit sa-si asume riscul reformelor, au vrut sa fie populari in continuare pentru a putea pastra puterea pentru cat mai mult timp. Absolut orice regim politic nu si-a propus sa defineasca vreun model in primul rand cultural, pe care ulterior sa-l imprime intregii societati, ci a incercat, ca prin inactivitate, sa-si conserve puterea. Au incercat intr-un fel - imitatio mundi – o imitatie a dictaturii comuniste. Cum altfel s-ar putea defini atat partidul-stat CDR din anii `90 sau PSD-ul din 2000 ori PDL-ul de acum?
O alta diferenta fundamentala este faptul ca am avut si avem in continuare o clasa politica resapata din etalonul doi al regimului comunist, adevaratii nostri dizidenti au refuzat sau nu au mai putut sa se afirme pe scena politica. Inchipuiti-va o clasa politica formata din lideri precum Ratiu sau Coposu?
 Din pacate Romania nu a putut sa se schimbe. Inca nu a ajuns la putere generatia ce va putea face acest lucru si, gandindu-ma la cei mai tineri alesi, de fapt niste beizadele de dorobanti, cred ca nici nu s-a nascut aceasta generatie.